Sarcina e ”un miracol al naturii”. E o stare de ”grație”. E ”cea mai satisfăcătoare experiență” de care se poate bucura o femeie. E ”cel mai apropiat lucru de magie” pe care îl vei trăi.
Sau cel puțin așa îți spun toți – cărțile, filmele, postările de pe Instagram, articolele de pe bloguri sau site-uri, persoanele din jurul tău. Doar că o astfel de portretizare nu acoperă toate experiențele. Rămâne o jumătate tăcută (poate o majoritate tăcută?) pentru care sarcina e orice, mai puțin magică și plină de grație.
Doar că tu nu știi că faci parte dintr-un număr mare/foarte mare de femei pentru care sarcina e o perioadă oribilă. Și atunci crezi că e ceva în neregulă cu tine pentru că nu te simți radiantă/binecuvântată/fericită. Că faptul că te simți captivă în propriul corp sau că îți deplângi ”fosta” viață înseamnă că nu ești suficient de recunoscătoare. Că nu ești aptă să devii mamă. Că o să fii o mamă rea.
Pentru mine, primul trimestru de sarcină (și aproape jumătate din al doilea) a fost printre cele mai dificile perioade din viața mea, și din punct de vedere fizic și psihic. Am urât fiecare zi. Mi-era greață non-stop. Nu puteam mânca de greață și orice mâncam (în cea mai mare parte grisine), mi-era și mai greață. Mă simțeam obosită tot timpul. Cred că dacă aș fi avut un job cu program fix, aș fi dormit cu capul pe birou. Mă învinovățeam că dorm prea mult, că nu lucrez. Deși abia reușeam să țin ochii deschiși sau mâncarea în stomac.
Dar pe plan psihic a fost de 1000 de ori mai rău. Accidentul auto de la începutul sarcinii mi-a declanșat (sau exacerbat) o depresie perinatală. Mă simțeam copleșită, descumpănită, inadecvată, anxioasă. Persoana care își dorise să rămână însărcinată și persoana care era acum însărcinată nu mai era aceeași. And this is a special kind of hell. Citeam despre cum depresia mea ar afecta fătul și asta mă făcea să mă simt și mai tristă și mai demoralizată. De ce am crezut că e o idee bună ca o persoană ca mine, cu istoricul meu depresiv, ar fi ok să rămână însărcinată? M-am gândit de multe ori că am făcut o greșeală.
Și apoi mai e pierderea autonomiei corporale, despre care se vorbește prea puțin. Nu mi-a fost greu să renunț la alcool, de exemplu – oricum beam foarte rar spre deloc. Dar dintr-o dată nu mai ai voie să mănânci anumite lucruri. Nu mai poți face anumite activități. Nu mai poți merge în anumite locuri. Corpul tău, în care ai trăit trei decenii și pe care îl cunoșteai atât de bine, îți devine străin și în el se produc schimbări pe care nu le poți controla. E un lucru atât de comun pentru femeile însărcinate, dar atât de puțin înțeles/discutat și mai ales, apreciat. Cât de grele sunt aceste renunțări. Cât te limitează. Cum te fac să te simți prizoniera corpului tău și a sarcinii, alienată de tine însăți.
Simțeam nevoia să țin doliu pentru viața mea trecută, pentru persoana care am fost și care n-o să mai fiu niciodată: liberă, autonomă, spontană, lipsită de griji, imatură. Dar apoi îmi aminteam că eu mi-am dorit sarcina. Sau mă gândeam la cunoștințele mele care își doresc copii și nu pot să-i aibă. Și mă simțeam vinovată și egoistă.
Doar că, am realizat mai târziu, e perfect normal, oricât de mult ți-ai dorit un copil, să SIMȚI tristețe sau nostalgie sau regret pentru etapa vieții tale care tocmai s-a încheiat. Și, din păcate, nu ai altă perioadă în care s-o poți face. N-o poți face înainte să rămâi însărcinată, pentru că nu poți deplânge ceva ce ai din plin. Și nici odată ce se naște copilul, pentru că atunci ai alte probleme și preocupări. Așa că îți rămâne acest mic interval, de 9 luni, în care să îngrămădești și recunoștința și tristețea și entuziasmul și anxietatea și vinovăția.
Ce m-a ajutat a fost soțul meu, care m-a iubit, înțeles și sprijinit necondiționat, în cele mai rele și grele zile. Prietenele mele, care mi-au împărtășit și ele experiențele lor mai puțin roz cu sarcina. Puținele femei din spațiul public care au povestit onest experiențe similare (Elyse Meyers e o influenceriță neurodiversă care era pe finalul celei de-a doua sarcini în timp ce eu eram abia la început, iar poveștile ei despre cât urăște/a urât să fie însărcinată m-au făcut să mă simt normală). Dispariția greții. Estomparea depresiei. Și, în cele din urmă, marele clișeu – timpul.
Nici acum nu pot spune că ”iubesc” să fiu însărcinată. A dispărut depresia, dar a rămas anxietatea de a-i fi bine copilului (care nu cred că va mai dispărea vreodată). Din fericire, însă, am făcut pace cu toate renunțările și schimbările. Și simt recunoștință, mai mult decât orice altceva. De fiecare dată când ființa asta, care și-a făcut culcuș sub coastele mele, dansează când îi pun muzică sau când o mângâi, simt bucurie. Mi-ar fi plăcut să simt această bucurie mâncând sushi și încheindu-mă singură la cizme? Sigur, dar nu le poți avea pe toate.
Acum, că sunt în al treilea trimestru și pot privi în urmă cu oarecare detașare (și compasiune), vreau să vă spun niște lucruri pe care nu ți le spune nimeni înainte să rămâi însărcinată. Poate va face o mică diferență pentru cineva să citească într-o zi acest text. Poate se va simți văzută, înțeleasă, NORMALĂ.
Sarcina e o sumă de paradoxuri.
E ok să urăști să fii însărcinată, dar totuși să-ți dorești un copil.
E ok să urăști să fii însărcinată, dar totuși să te simți recunoscătoare pentru sarcină.
E ok să urăști să fii însărcinată, fără să te simți vinovată pentru femeile care își doresc copii și nu pot să-i aibă.
E ok să urăști pierderea autonomiei corporale și a vieții tale anterioare, dar totuși să-ți dorești să devii mamă.
E ok să urăști să fii însărcinată și să aștepți cu nerăbdare să-ți cunoști copilul.
E ok să te gândești la sarcină ca la o etapă neplăcută, dar necesară.
Nimeni nu se așteaptă să iubești un zbor de 18 ore (cam atât faci din New York în Singapore), dar îl faci pentru că la capătul lui te așteaptă vacanța mult visată. Sentimentele tale față de drum și față de vacanță nu sunt același lucru.
La fel, să-ți placă să fii însărcinată și să iubești să fii mamă sunt două lucruri diferite.
Modul în care te simți vizavi de sarcină nu are absolut nicio legătură cu ce fel de mamă vei fi pentru copilul tău.
PS: Spoiler alert, o să fii o mamă extraordinară. Pentru simplul fapt că te întrebi dacă o să fii ok. O mamă care nu e ok nu-și face astfel de griji. Fruntea sus, burta înainte, you’ve got this.
6 Comentarii
Alina
Toate aceste ganduri sunt si mai mult exacerbate intr-o societate care tine sa iti impuna propriile idei despre ce inseamna materniatea si ce este “acceptabil”. Din pacate, nici sororitate nu prea exista, iar asta se simte si pe perioada sarcinii si dupa. Doamne fereste sa spui ca ai nascut natural si nu e totul perfect sau ai ramas cu niste probleme, nimeni nu va recunoaste ca si lor li s-a intamplat la fel. Sau sa fii fericita cu alegerea ca ai nascut prin cezariana si sa vina luptatoarele care sa iti spuna ca nici nu se pune si nu esti de fapt o mama adevarata. Apoi incep sfaturile nesolicitate despre cresterea copilului. Concluzia e ca ne putem inconjura de oameni care tin cu adevarat la noi, ne protejeaza cand suntem vulnerabile si ne dau voie sa fim. Cu gandurile si anxietatile noastre. Si apoi sa cautam informatie si sa ne uitam la propria persoana cu blandete. Este una dintre cele mai mari transformari din viata unei femei, nu are cum sa fie mereu usor. Sau placut.
Simona
Te inteleg perfect, dar schimb perioada cu lunile de dupa nastere :)) daca mai aud o data ca “alaptarea e cel mai minunat lucru din lume” imi vine sa urlu. Si da, si eu am fost furioasa pe toti cei care mi.au portretizat totul in roz ca mai apoi sa nasc fix la inceput de lockdown si sa fim singuri cu un bebelus care nu se atasa corect si consultantii in alaptare ofereau doar consiliere online 🙁 Dar, gandul in primele 2 luni a fost doar sa supravietuim one day at a time…dupa it gets better.
Anca Frecateanu
+1, fix la asta ma gandeam si eu citind, dar nu voiam sa fiu GENUL ALA de mama care comenteaza “Ohoo, dar stai sa vezi ce urmeaza dupa nastere, prin comparatie sarcina va fi fost a walk in the park!”. Doar ca… asa e :/, eu mi-am pus LUNI DE ZILE intrebarea asta, de ce nu mi-a spus nimeni care a trecut deja prin asta CAT DE GREU IMI VA FI?! I mean, iti spun toti ca e greu, dar nu ca e ATAT DE GREU, sau poate se simte diferit pentru fiecare. Cert e ca m-am simtit la fel de inadecvata ca voi cele care vorbiti deschis despre o sarcina grea (din fericire, pentru mine a fost usoara) si nu intelegeti de ce toata lumea radiaza si e #feelingblessed.
Deci da, poti sa fii blessed si sa-ti fie si extrem de greu in acelasi timp, depre asta ar trebui sa se vorbeasca mai mult, indiferent ca vorbim de lunile dinaintea nasterii sau de cele de dupa. Si presimt ca o sa vedem articole aici si despre DUPA. <3
Ana
As zice sa astepti sa vezi cum va fi dupa ce nasti. Oricat te-ar ajuta mama, sotul, familia, tot va fi o schimbare de la cer la pamant comprativ cu viata de dinainte de sarcina. Nimic nu va mai fi la fel, eu am simtit ca nu am mai avut de loc timp pt mine si m-am zbatut intr-o depresie post natala de care nu eram constienta, ani de zile. Simteam ca nimeni nu ma intelege, doar ca tb sa merg mai departe si sa am grija de copil. Singurul debuseu erau cumparaturile si window shopping-ul, mergeam zilnic la Unirea. Nimeni nu ne pregateste pt ce va urma, oricat de mult am vorbi cu mamele noastre. Viata de iesit in oras pt mine nu a mai existat mult timp. Cel putin asa am simtit eu. Ma spalam pe cap la 12:30 noaptea, abia atunci puteam, copilul adormea dupa ora 11, a doua zi trebuia sa fiu la birou la 8. Peste tot citeam in forumuri cat de multe fac intr-o zi mamicile si cu cat avant si drag! Dar merita! Pana la urma trece si perioada asta si vine scoala, cu griji muuult mai mari. De asemenea, nu ne spune nimeni ca dupa 40-45 ani corpul nu mai e acelasi si incepe sa me doara una-alta. But we’ve got this!
Monica
2 sarcini am avut, niciuna nu mi-a placut. Mi-a fost greata, somn, frica, am fost stresata non stop, o a treia nu as mai putea duce dpdv psihic.
Greu cat au fost mici, am stat 5 ani in CIC, in ultimul an fiind intr-o super depresie, f urata. Primul an dupa reluarea jobului, super greu.
Noh, de 10 ani e greu. Baiii, dar atat de frumos totusi, sentimentul asta de iubire neconditionata primit din partea copiilor nu are egal.
Acum am intrat in etapa in care mi se zice ca sunt cea mai cruda mama din lume, ca mamele nu ar trebui niciodata sa isi certe copiii, ca… ca… fiecare zi e grea in felul ei.
Dar iar IUBIREA aia pe care o simti si ti o impartasesc ei, nu are egal la sf zilei cand pui capul pe perna.
Sa ii simti perfecti facuti pt bratele tale oricat de mult ar creste e magic.
PS mi am zis ca daca as face un al treilea, nu as mai alapta nicio secunda, mi s-a parut f greu desi frumos in acelasi timp, pana la un moment dat.
PS 2: dpmdv cele mai provocatoare si grele lucruri pe lumea asta sunt sa mentii o casnicie sanatoasa si fericita si sa cresti copii, nimic parca nu mai necesita atat de mult efort daca vrei sa faci treaba buna.
Lori
Te înțeleg perfect. Sunt însărcinată în 5 luni și nu mă pot bucura deloc de sarcina. Ne am dorit amândoi, soțul e ok mă sprijină. Însă nu înțeleg de ce nu pot fi happy 🙁 ce e in neregula cu mine? Mama îmi tot spune “ei lasă că nu ești nici prima nici ultima care vei naște. Lasă fitzele! ” . E foarte greu . Nici nu mi vine să vorbesc cu burta. N am niciun instinct matern . Oare o sa vina? Nu știu. Mă simt vinovată zilnic pt stările mele “nematerne” . +Stresul că trebuie să mă mut + lipsa de energie + mersul la munca + faptul că nu o să am niciun ajutor locuind intr o alta țară. Efectiv nu știu cum voi face fata toate gândurile astea mă omoară efectiv.